Considerente asupra sistemului de învăţămant actual
|
În forma sa actuală, sistemul educaţional cultivă în special abilităţile aferente emisferei cerebrale stângi, ce este responsabilă de viziunea raţională, calculată şi foarte concretă. Se dau anumite date pe care elevul trebuie să le memoreze, apoi aceste date sunt cerute pentru promovarea succesivă a examenelor, fără a se pune însă într-o măsură suficientă accentul şi pe exersarea capacităţilor creative, de descoperire a corelaţiilor dintre diversele domenii şi chiar pe accederea la o viziune de ansamblu a realităţii, aspecte ce ţin în special de tendinţele emisferei cerebrale drepte. Această manieră de exercitare a învăţământului limitează foarte mult starea -şi am putea spune chiar atitudinea- de libertate în gândire pe care viitorii adulţi o vor avea. Aceasta conduce la o societate de muncitori strict compartimentaţi în gândire şi activităţi, în detrimentul unei stări autentice de armonie, împlinire şi racordare la Totalitate, stări care ar putea constitui astfel reperele adevăratei căi generalizate de echilibru şi armonie a umanităţii. Evidenţierea acestor aspecte ce ţin de emisferele cerebrale, de asocierea unor stări psihomentale cu anumite unde (frecvenţe) cerebrale, precum şi a altor realităţi ce realizează joncţiunea dintre ştiinţă şi spiritualitate (are avantajul că) nu se constituie ca simple afirmaţii subiective şi interpretabile, ci se bazează pe observaţii şi studii foarte obiective şi ştiinţifice, iar extrapolarea lor conduce la concluzii ce se identifică perspectivei spirituale. Un om care trăieşte fără a conştientiza printr-o educaţie adecvată echilibrul psiho-mental din interiorul fiinţei sale şi care totodată nu s-a descoperit şi împlinit ca trăire pe el însuşi, putem spune că nu cunoaşte potenţialul pe care îl are şi nu doar că nu trăieşte în armonie cu propria sa fiinţă, ci chiar dimpotrivă, va constitui un factor de dezechilibru şi pentru mediul său exterior de viaţă. Toate căile spirituale tradiţionale au fost în definitiv nişte sisteme educaţionale. Fără excepţie, ele au fost întotdeauna orientate către o transformare de conştiinţă, nu doar pe o asimilare mental-teoretică. În învăţământul actual sunt mult prea puţin promovate valorile morale şi etice, care pot fi recunoscute exact prin emoţiile superioare ce le sunt intim asociate. Cel mult, se oferă un set (cod) de reguli ce trebuiesc memorate şi aplicate “pentru a şti să te comporţi în societate”. Ar putea fi foarte important ca în învăţământ să înceapă să se facă diferenţa între “minte” şi “conştiinţă”. Mintea este ca un calculator. Dar un calculator nu poate iubi. Iar Iubirea este totuşi ceea ce ne face umani. Cu atât mai mult cu cât, aşa cum spunea Blaise Pascal “Iubirea are raţiuni pe care mintea nu le poate înţelege”. Într-o exprimare foarte aproximativă am putea spune că veriga ce conduce Mintea la Conştiinţă este reprezentată de Emoţii. Un aforism spiritual afirmă că “Înţelepciunea este Inteligenţa asociată cu Bunul Simţ” , aici prin bun-simţ putând să înţelegem exact acele emoţii echilibrate şi armonioase care ne oferă o raportare (racordare) -am putea spune, de ordin intuitiv- la lumea în care trăim. Urmărind să definim raportul dintre minte, emoţii şi conştiinţă ajungem de fapt la întrebarea tradiţională fundamentală “Cine sunt eu?”. Este semnificativ să remarcăm faptul că diferitele tradiţii spirituale au identificat o structurare a fiinţării noastre, mintea fiind doar o treaptă de experimentare a realităţii, dincolo de care se află însă un nivel aşa-numit supramental şi chiar un nivel al conştiinţei pure, despre care se vorbeşte deja din ce în ce mai mult şi în psihologia modernă. Aceste structuri ale fiinţării noastre exprimă de fapt-în viziunea spirituală- trepte ale gradului nostru de conştientizare a raportului cu totalitatea, iar emoţiile intuitive superioare care apar în urma unei asemenea conştientizări din ce în ce mai ample a realităţii, sunt ceea ce unii denumesc ca fiind acea “trezire a sufletului”. Este fundamental să subliniem că orice transformare profundă a conştiinţei, atât individuală cât şi colectivă, nu este posibilă fără o transformare reală a calităţii trăirii interioare. Dacă ştiinţa pe care dorim să o aplicăm rămâne doar la un nivel de înţelegere mental-teoretic, ea îşi poate pierde orientarea constructivă, benefică, devenind o cale rapidă de autodistrugere, aşa cum afirma Francois Rabelais : ,,Ştiinţa fără conştiinţă este numai distrugere şi ruină a sufletului.” , realitate pe care istoria modernă o confirmă cu prisosinţă. Acest aspect a fost fără excepţie evidenţiat de tradiţiile spirituale autentice ale omenirii, care puneau la baza oricărei transformări de conştiinţă o formare morală şi etică, fără de care parcurgerea căii propriu-zise era considerată un non-sens. Principiile spirituale afirmă că cea mai mare forţă este forţa echilibrului şi a armoniei, a coerenţei cu Totalitatea, cu Sensul fundamental care transpare în tot ceea ce există. Mesajul fundamental pe care, într-o formă sau alta, l-au oferit toate căile spirituale a fost acela de a căuta, folosindu-ne discernământul, Adevărul în inimile noastre, prin Iubire. Iubirea a fost mereu considerată sensul vieţii, ceea ce ne transformă şi totodată ne împlineşte. Nu vom putea cunoaşte niciodată Adevărul fără să ne trezim în inimi emoţia Iubirii. Iubirea ţine de natura intimă a conştiinţei pentru că -aşa cum ştiinţa evidenţiază din ce în ce mai mult- în esenţă totul este unitar şi de aceeaşi natură, totul fiind intim corelat, conform principiului străvechi care afirmă că “Partea este în Tot, iar Totul este în Parte.” Iubirea este chiar această intuiţie emoţională profundă a împlinirii prin unificare. Am putea spune astfel că Iubirea este chemarea din sufletele noastre spre a fi una cu Totul, că este chemarea Infinitului care se reflectă în noi. http://armoniacosmica.wordpress.com/2012/08/06/considerente-asupra-sistemului-de-invatamant-actual/?relatedposts_exclude=1089 |