FLOAREA DE LOTUS

Fragmente selectate din carte

Atunci când nu este vindecat, trecutul ne distruge viaţa. El ne înmormântează darurile neasemuite pe care le avem, creativitatea şi talentul.

Atunci când aceste părţi din noi înşine sunt nerecuperate, ele stagnează înăuntrul nostru: le folosim împotriva lumii noastre, în loc de a le folosi în armonie cu ea. Credem că suntem furioşi pe lumea întreagă, că vrem să schimbăm lumea – că dacă lumea ar fi altfel, noi ne-am putea împlini visele.

Dar cei care trebuie să se schimbe suntem noi înşine. Suntem mânioşi pe noi înşine că nu facem să dăinuie şi nu acordăm onorurile cuvenite forţei dumnezeieşti dinăuntrul nostru, pentru că nu ne acordăm permisiunea de a ne exprima aşa cum dorim cu adevărat. Credem că suntem furioşi pe părinţii noştri, pentru că ne-au oprimat în copilărie. De fapt, suntem furioşi pe noi înşine, pentru că am perpetuat această oprimare. Este ca şi când, cu mult timp în urmă, cineva ne-ar fi pus într-o cuşcă şi – deşi cuşca nu mai e acolo de ani de zile – noi încă ne luptăm să dărâmăm zidurile ei imaginare.

Cuşca este limitarea pe care ne-am impus-o noi înşine, neîncrederea în sine şi frica noastră. Am fost învăţaţi că e greu să ne urmăm visele. E posibil să nu fi înţeles că e mult mai greu să trăim zi de zi, ştiind că nu ni le urmăm. Ni s-a luat dorinţa, care este cheia pentru realizarea pe deplin a potenţialului nostru spiritual. Ni s-a lăsat disperarea, care creşte încet şi se exprimă în trupurile noastre ca boli şi în psihicul nostru ca mânie. Dacă nu vrem să cădem la pace cu trecutul, nu facem altceva decât să tragem disperarea şi furia înspre viitor.

Puterea de a vă privi cu discernământ trecutul şi de a lua înapoi aspecte din voi înşivă pe care le-aţi alungat se află în voi. Tot ceea ce aveţi de făcut este să închideţi ochii, să mergeţi înăuntrul vostru şi să puneţi întrebări. Puterea de care aveţi nevoie se află acolo, dar ea va ieşi numai atunci când dorinţa de a vă schimba viaţa este mai puternică decât dorinţa de a rămâne aceiaşi. Întotdeauna, este mai uşor să-i acuzăm pe alţii pentru starea în care se află viaţa noastră. Când pierdem legătura cu noi înşine, pierdem legătura cu divinitatea şi, deoarece nu mai avem încredere în noi, ajungem să credem că alţi oameni nu sunt demni de încredere. Pentru unii oameni, durerea trecutului este atât de mare, încât ei cred că singurul mod prin care pot face faţă este să acuze şi să nege.

Dacă vreţi să vă schimbaţi prezentul, trebuie să vă acceptaţi cu dragoste trecutul. Dacă vreţi să vă manifestaţi dorinţele, trebuie să fiţi răspunzători de tot ceea ce are loc în lumea voastră.

Adesea, dacă vreţi să vedeţi viitorul cuiva, tot ceea ce aveţi de făcut este să-i priviţi trecutul. Trecutul ne duce la concluzia că tot ceea ce putem spera în viitor este o variantă a ceea ce avem deja. Aceasta îi opreşte din drumul lor pe cea mai mare parte dintre oameni. Îi împiedică să vadă mai departe şi face ca visele să le dispară. Uitaţi-vă în jurul vostru şi veţi vedea că majoritatea oamenilor rămân neschimbaţi. Priviţi viaţa lor de acum 20 de ani şi, în cea de acum, veţi vedea numai o variantă foarte puţin diferită de tema originală. Problemele de bază, fie că e vorba de sex, bogăţie, relaţii, sănătate sau carieră, adesea rămân dominante pe tot parcursul vieţii noastre. Trecutul modelează tot ceea ce spunem, cum vedem lucrurile şi cum trăim. Unii târâm nu numai trecutul nostru după noi, ci şi pe cel al părinţilor noştri. Durerea este transmisă de la o generaţie la alta şi, dacă nu este privită în faţă, ciclul nu se va încheia niciodată.

Începem să nu ne asumăm părţi din noi înşine, din cauza convingerilor noastre de bază – care sunt întotdeauna legate de familia noastră şi de copilăria timpurie. Ce anume au făcut părinţii noştri şi ce nu au făcut a avut un impact enorm asupra vieţilor noastre. Şi cei care ne-au îngrijit, ca şi profesorii noştri, au contribuit la cine suntem noi acum. Durerea pe care aţi trăit-o ca experienţă când aveaţi doi ani, sau şase, sau opt, se află sub suprafaţa conştienţei voastre. Ea există în permanenţă acolo şi vă conduce viaţa, până în clipa în care este modificată. Majoritatea oamenilor nu-şi explorează niciodată convingerile profunde, pentru a vedea dacă le-au ales în mod conştient. În fiecare săptămână, întâlnesc oameni care vor să fie artişti, sau să scrie cărţi, dar care sunt siguri că nu pot să-şi îndeplinească dorinţele. Când îi întreb de ce, ei îmi răspund că nu sunt suficient de talentaţi sau educaţi. Ei au încredere în modul lor de a gândi, dar nu în visele lor. Atunci când explorăm originea convingerilor lor, aflăm că, cel mai adesea, cineva pe care îl iubesc le-a spus, verbal sau nonverbal, că nu erau capabili de a-şi îndeplini visele. Din cauza faptului că nu au pus niciodată la îndoială acest lucru, ei au căzut în capcană. Nici măcar nu au încercat vreodată să-şi îndeplinească dorinţa inimii.

Convingerile de bază care ne conduc viaţa sună cam aşa: „Nu pot să fac asta. Aşa ceva nu mi se va întâmpla mie niciodată. Nu merit. Nu sunt destul de bun.” De curând, o tânără pe nume Hallie a venit la unul dintre cursurile mele. Avea 21 de ani. Din cauza faptului că suferea de depresie şi nu era în stare să aibă grijă de ea însăşi, locuia împreună cu mama ei. Când a început cursul, Hallie stătea liniştită, privind în jos şi evitând contactul vizual cu ceilalţi. Avea un tic nervos de a bate cu mâna în masă, lucru supărător pentru oricine care şedea lângă ea. În timpul pauzelor de odihnă, Hallie putea fi găsită adesea pe podea, în poziţie de fetus. Eu le ceream tuturor să ia masa împreună cu ceilalţi, dar Hallie stătea singură. În ziua a doua, am mers către ea şi am întrebat-o dacă se considera, „biata de mine”(sintagmă folosită in cartea lui James Redfield Profeţiile de la Celestine, Ed. Mix N.T).

M-a privit cu un zâmbet uimit şi a întrebat: „Cine, eu?” Nu m-am putut abţine să nu râd. Mesajul tăcut al lui Hallie se auzea atât de tare, de parcă ţipa către noi. M-am aşezat lângă ea şi am întrebat-o ce anume credea că îi comunică ea lumii. Hallie a spus că nu se considera pe ea însăşi ca fiind „biata de mine”. De fapt, îi ura pe oamenii de genul „biata de mine”, mama ei fiind una dintre aceştia. Atunci când asistenta mea Rachel şi cu mine i-am expus lui Hallie comportamentele ei, bucăţile întregului puzzle al vieţii ei păreau că se aşează la locul lor. Hallie ne-a spus că, în adâncul fiinţei ei, credea că este de neiubit. „Biata de mine” era un mod de a atrage atenţia, întrucât crescuse într-o casă unde mama ei se comporta ca un copil – chiar vorbea ca un copil – Hallie a învăţat să o depăşească pe mama ei în comportament, pentru a atrage atenţia.

Convingerea de bază că nu merita să fie iubită era bine ascunsă de percepţia lui Hallie, deoarece o proiectase asupra mamei ei. Ea nu putea să se vadă pe ea însăşi cu discernământ. Toată energia îi era absorbită de convingerea că nu era ca mama ei. Atunci când i-am arătat modul în care apărea ea în faţa noastră, Hallie şi-a dat seama că acest comportament era un rezultat direct al faptului că îşi imita mama. Însuşindu-şi-o cu dragoste pe „biata de mine” şi devenind conştientă de comportamentul ei de fetiţă, Hallie a permis opusurilor acestor trăsături să iasă la suprafaţă. În ea s-a dezvoltat „sunt o femeie responsabilă”. În decurs de câteva luni, Hallie şi-a luat un serviciu şi s-a mutat în propriul ei apartament, plecând din casa mamei ei. Simţindu-se plină de încredere în ea însăşi, Hallie a cunoscut un bărbat şi a început pentru prima dată o relaţie intimă. De îndată ce Hallie a vrut să vadă convingerea de bază care o conducea – şi să o examineze în mod cinstit – ea a căpătat libertatea de a alege o nouă cale în viaţă.

Noi adoptăm în mod subconştient multe convingeri de la familiile noastre, iar toate alegerile de viaţă pe care le facem sunt marcate de aceste convingeri, fără măcar să ne punem vreodată întrebarea: „Oare această convingere îmi dă forţă?” Adesea, nu facem altceva decât să mergem pe urmele membrilor familiei noastre. Acest lucru este în regulă, dacă realitatea pe care o adoptaţi vă face fericiţi. Dar dacă nu este aşa, atunci puneţi-o la îndoială. Prejudiciul este trecut de la unu membru la altul. Durerea este trecută de la un membru la altul. Vinovăţia este trecută de la un membru la altul. Ruşinea este trecută de la un membru la altul. Problemele pe care le aveţi sunt, oare, ale voastre proprii, sau le-aţi moştenit de la generaţiile anterioare?

Bunica mea este o persoană care-şi face griji în permanenţă. Convingerea ei de bază este: „Urmează să se întâmple ceva rău”. Mama mea nu-şi face griji câtuşi de puţin, dar eu am adoptat stilul bunicii. Adesea am acelaşi gen de gânduri ca şi ea. Împărtăşim aceeaşi îngrijorare când e vorba de siguranţa fiului meu. Oricât de clare par lucrurile acum, mi-au trebuit ani de zile să-mi dau seama că am adoptat această trăsătură de la bunica mea, care a adoptat-o de la tatăl ei. Acum, când mă descopăr făcând-mi griji, trebuie să mă opresc şi să-mi pun întrebarea dacă sunt cu adevărat îngrijorată, sau dacă acţionez doar sub imperiul convingerilor mele de bază.

De îndată ce îmi dau seama că nu am de ce să-mi fac griji şi recunosc că mă găsesc în tiparul familiei, îmi pot afirma propriul meu adevăr. De fiecare dată când întrerup reacţiile automate, privindu-mă cu atenţie – îmi ridic conştiinţa. Atunci mă pot scutura şi elibera de trecutul meu.să recunoaştem cu toţii că am petrecut ani de zile absorbind trăsăturile pozitive şi negative ale părinţilor noştri. Dacă luăm în considerare propriul lor trecut, părinţii noştri au făcut tot ce au putut ei mai bine. Nu putem modifica modul în care am fost crescuţi, iar atunci când vrem să căutăm lecţiile care se află în propriile noastre experienţe, putem vedea că fiecare incident ne-a oferit o oportunitate pentru a învăţa şi a evolua. Una dintre prietenele mele cele mai bune, care a fost molestată sexual de către bunicul ei timp de ani de zile, mi-a spus odată: „Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot răul care mi s-a întâmplat în trecut, deoarece am devenit una dintre persoanele de pe planetă care are cele mai multe resurse. Am ajuns în această situaţie, după ce am învăţat cum să abordez toată durerea şi abuzurile din trecutul meu”.

Toate evenimentele negative sunt binecuvântări deghizate. Unii dintre noi aleg să trăiască cu iluzia că ni se întâmplă lucruri rele, absolut fără nici un motiv întemeiat. Dar durerea are un scop. Ea ne învaţă şi ne îndrumă spre niveluri mai înalte de conştienţă. Într-o noapte, în timp ce meditam după ce am văzut cinci sau şase tineri arestaţi şi puşi în cătuşe pe plajă, l-am întrebat pe Dumnezeu: „De ce a trebuit ca aceşti băieţi să aprindă un foc pe plajă în această minunată noapte de vară?” O voce din mine a spus că acesta a fost Spiritul/Duhul care i-a îndrumat pe acei tineri să vină înapoi acasă. Faptul că au intrat în necaz a fost un îndemn la trezire din partea forţei lui Dumnezeu aflată în ei. Vei vedea adesea în închisoare sute de tineri duri care citesc Biblia şi merg la slujbe religioase. Bărbaţi – care nici măcar o oră din viaţa lor de adulţi nu au stat să se gândească la Dumnezeu – îşi cercetează acum sufletele, în căutarea unor răspunsuri.

Provocările din viaţa noastră pot să ne ofere intuiţii care ne ajută să ne eliberăm de un trecut ce ne sugrumă pasiunea şi ne ţine departe de centrul nostru spiritual.

O învăţătură străveche spune: „Lumea este un învăţător pentru înţelept şi un duşman pentru prost”. Nici un eveniment nu este dureros în şi prin el însuşi. Totul este o problemă de cum anume vezi lucrurile. Este important să înţelegem că, tot ceea ce se întâmplă în lume, se întâmplă în fiecare clipă – exact aşa cum trebuie. Nu există greşeli. Nu există accidente.

Lumea este un rai şi un iad fără fund. Când înţelegem că nu putem să-l avem pe unul fără celălalt, devine mai uşor să acceptăm lumea aşa cum e ea. Mă uit în urmă la propriul meu trecut plin de minciuni şi înşelăciune, de suferinţă şi durere, de droguri şi sex. Dar văd că, fără toate aceste experienţe şi fără tot întunericul pe care l-am dus cu mine atât de mult timp, nu aş fi în stare să-i învăţ pe alţii, aşa cum fac acum. Fiecare incident din trecutul meu, fiecare noapte fără somn, fiecare lacrimă, mă duc puţin mai aproape de împlinirea călătoriei sufletului meu. Nimeni altcineva nu spune ce spun eu – în modul în care îl spun eu. Nimeni altcineva nu face lucrurile pe care le fac, exact în modul în care le fac eu. Eu sunt eu şi tu eşti tu. Fiecare dintre noi este unic şi cu toţii avem o călătorie a noastră, absolut specială.

Aveam treisprezece ani când părinţii mei au divorţat. Acest eveniment m-a tulburat emoţional timp de mulţi ani. Pe perioada vacanţelor, eram tristă şi deprimată, dorindu-mi ca Anul Nou să vină cât mai repede, pentru ca lucrurile să intre iarăşi în normal. Apoi, într-o seară, am avut o intuiţie deosebită şi am înţeles de ce mă simţeam atât de rău. Întotdeauna îmi petreceam vacanţele cu mama mea şi gândul că tatăl meu era fără copiii lui de sărbători mă întrista foarte tare. Şi încă şi mai întristător era faptul că şi eu eram fără tata.

Rămâneam în această stare mohorâtă de spirit, ştiind că nu puteam să fac nimic ca să îndrept lucrurile. Simţindu-mă fără valoare şi fără putere, am declarat că trecutul meu s-a încheiat. Am spus cu voce tare: „Mi-am facut-o cu mâna mea”. L-am creat pentru ca să pot evolua şi – dacă nu-mi place realitatea ce-mi stă în faţă, va trebui să creez una diferită. Am început să-mi imaginez tot felul de scenarii. Că mergeam cu tata să iau masa mai devreme şi apoi luam cina cu mama. Îmi imaginam că mergeam la tata şi nu la mama. Toate aceste scenarii erau la fel de deprimante, dar apoi mi-a venit o idee. I-am telefonat mamei, care întotdeauna găzduia petrecerea de Ziua Recunoştinţei şi i-am sugerat că anul acesta aş vrea să fiu eu gazdă.

A fost foarte entuziasmată şi mi-a spus că e o idee grozavă. Apoi, i-am sugerat cu calm că aş vrea să-l invit pe tatăl meu cu familia lui. I-am spus că ar însemna foarte mult pentru mine, dacă i-aş avea pe toţi împreună. La început s-a făcut linişte. Am crezut că s-a întrerupt legătura, ca apoi să o aud pe mama spunând: „Dacă asta vrei, aşa să faci”.

Bucuroasă, i-am telefonat tatei şi l-am invitat cu întreaga lui familie la mine acasă pentru a sărbători Ziua Recunoştinţei. A fost surprins şi m-a întrebat ce va face mama. I-am spus că şi ea va veni cu întreaga ei familie.

A acceptat şi asta a fost tot. Într-o clipă, creasem o situaţie care niciodată nu am crezut că va fi posibilă. Când le-am telefonat surorii şi fratelui meu şi le-am spus că toată lumea va veni la mine acasă de sărbători, au fost şocaţi şi sceptici, dar au venit cu toţii. Evenimentul a fost un succes. Am invitat câţiva prieteni cu familiile lor pentru a detensiona atmosfera şi am pus mai multe mese mari, care să-i cuprindă pe toţi. Au venit 33 de oameni, fiecare şi-a adus mâncarea preferată, împreună cu o stare de adevărată sărbătoare. Următorii trei ani, până mi-am vândut casa şi m-am mutat în vest, am găzduit aceste mese de sărbătoare la care am chemat ambele părţi ale familiei mele. Asumându-mi responsabilitatea, am putut vedea cum apare o nouă realitate, o realitate care, până în ziua de astăzi, pare a fi un miracol.

Pentru a câştiga înţelepciune din trecutul tău şi pentru a te elibera de el, trebuie să-ţi asumi responsabilitatea pentru toate evenimentele care ţi s-au întâmplat în viaţă. A-ţi asuma responsabilitatea înseamnă a fi în stare să-ţi spui ţie însuţi: „Mi-am făcut-o cu mâna mea”. E o mare diferenţă între ceea ce îţi face lumea şi ceea ce îţi faci tu, ţie însuţi. Când îţi asumi responsabilitatea pentru evenimentele din viaţa ta şi pentru interpretarea pe care o dai acestor evenimente, ieşi din lumea copilului şi intri în lumea adultului.

Preluându-ţi responsabilitatea pentru acţiunile şi ne-acţiunile tale, renunţi la vechea poveste cu: „De ce mi s-a întâmplat tocmai mie?”, pe care o transformi în: „Toate acestea mi s-au întâmplat, pentru că e nevoie să învăţ o lecţie. Face parte din călătoria mea”.

Potrivit lui Nietzsche, a dori să ne uităm trecutul, înseamnă a dori să ne părăsim propria noastră existenţă. E aproape imposibil să ne dirijăm vieţile înspre o anumită direcţie, până ce nu ne împăcăm cu trecutul nostru.

Fiecare eveniment semnificativ din viaţă modifică felul în care vedem lumea şi pe noi înşine. Gândul de a ne trece în revistă întregul trecut este adesea copleşitor. Dar aceasta este o parte esenţială a procesului. Trecutul nostru este o binecuvântare care ne îndrumă şi ne învaţă – şi în el se află tot atât de multe mesaje pozitive cât şi negative.

Durerea noastră poate fi cel mai mare învăţător. Ea ne duce spre locuri din noi unde nu am fi mers niciodată de bună voie. Câţi oameni ar alege să-şi petreacă 20 de ani în suferinţă, numai pentru ca să poată găsi şi duce la bun sfârşit călătoria sufletului lor? Dacă nu aş fi suferit atât de mult, încă aş fi zăcut drogată pe puntea unei bărci în Miami, vorbind despre mine însămi. Partea pozitivă şi cea negativă m-au dus unde sunt astăzi.

Oare aş mai alege să trec iarăşi prin toată durerea, pentru a avea ceea ce am acum? Răspunsul este, da! Îmi binecuvântez trecutul şi durerea. Dar, înainte să-mi însuşesc cu dragoste partea întunecată, am urât-o. Mi-am detestat durerea şi am detestat pe alţii care păreau că trăiesc fără ea. Mi-a trebuit mult timp să-mi asum responsabilitatea pentru acţiunile mele. Mă străduisem foarte tare să nu-mi asum nici un fel de responsabilitate. Numai atunci când am fost gata să privesc în faţă o versiune mai înaltă a vieţii mele, mi-am dat seama că Dumnezeu încerca să mă înveţe ceva şi că aveam un dar special, pe care-l puteam găsi numai dacă treceam prin întuneric.

Astăzi mă străduiesc să-mi asum deplina responsabilitate pentru fiecare incident din trecutul meu, ca să învăţ ceea ce este necesar pentru a ajunge acolo unde vreau să ajung.

A-ţi asuma responsabilitatea este o sarcină uriaşă. Cea mai mare parte dintre noi vrem să ne asumăm responsabilitatea pentru binele pe care-l creăm în viaţa noastră, dar, cel mai adesea, ne împotrivim să ne asumăm responsabilitatea pentru ceea ce este rău. Când ne asumăm responsabilitatea, absolut orice ne dă forţă. Chiar dacă ne simţim răniţi sau ruşinaţi de ceva ce se întâmplă, putem găsi pacea în faptul că ştim că, într-un fel sau altul, aceasta ne ajută pe fiecare dintre noi să ne îndeplinim visele sau să direcţionăm călătoria sufletului. Putem să ne uitam la noi înşine şi să spunem: „Lumea este o pânză şi am desenat acest eveniment în viaţa mea pentru a învăţa o lecţie valoroasă”. Am devenit răspunzători pentru orice se întâmplă. Îi spunem universului: „Eu sunt sursa propriei mele realităţi”.

Aceasta vă dă puterea da a vă modifica viaţa.

Până când nu vă priviţi trecutul direct în ochi, el va fi întotdeauna acolo, aducând mereu acelaşi lucru în viaţa voastră. Psihologul Rollo May definea nebunia ca: „a face acelaşi lucru iarăşi şi iarăşi, aşteptând rezultate diferite”. Trebuie să învăţăm din trecutul nostru şi să ne recuperăm părţile din noi înşine pe care nu ni le-am asumat. În felul acesta putem rupe cercul vicios. Cei care au învăţat dintr-o experienţă rea, şi-au asumat responsabilitatea pentru sentimentele lor şi s-au angajat în mod conştient să-şi schimbe viaţa, rareori vor crea din nou aceeaşi situaţie. Dacă ne abordăm viaţa cu luciditate, putem începe să luăm decizii noi şi diferite în privinţa a ceea ce vrem să creăm. Nu avem nevoie de altceva decât de o modificare de percepţie.

Pentru a ne modifica percepţia, trebuie să cercetăm fiecare moment din trecutul nostru, până când descoperim o interpretare puternică ce ne permite să ne asumăm responsabilitatea. Risipim energie valoroasă, creând motive care să explice de ce anumite lucruri nu sunt făcute din vina noastră. Întotdeauna e mai uşor să acuzi pe altcineva pentru ceea ce nu-ţi place în lumea ta, dar această cale este o fundătură. Există întotdeauna durere, atunci când eşti victima circumstanţelor: durerea disperării şi a neputinţei.

Dar voi trăiţi într-un univers în care totul se întâmplă dintr-un anumit motiv. Găsiţi binecuvântare pentru toate evenimentele care au avut loc în viaţa voastră şi veţi găsi recunoştinţa. Veţi trăi experienţa a ceea ce înseamnă să fii binecuvântat.

Fiecare cuvânt, incident şi persoană care încă poartă o încărcătură emoţională trebuie să fie revăzut, privit în faţă, înlocuit şi însuşit cu dragoste.

Trebuie să mergem înapoi pe urma paşilor noştri, până la geneza încărcăturii noastre emoţionale. Atunci stăm faţă în faţă cu incidentul respectiv, însuşindu-ne realitatea lui, ca pe o parte din trecutul nostru. Trebuie să devenim pe deplin conştienţi de influenţa pe care el a avut-o asupra vieţii noastre. Apoi, privim incidentul dintr-o perspectivă diferită, care ne permite să ne înlocuim sentimentele negative cu unele pozitive. Reluăm controlul asupra vieţilor noastre, alegându-ne propriile interpretări. Aceasta ne dă posibilitatea să ne însuşim cu dragoste trecutul pe care nu ni l-am asumat şi să ne debranşăm de la alţi oameni.

Trebuie să alegem interpretări care ne duc viaţa înainte, mai degrabă decât unele care ne lasă singuri şi neajutoraţi. Convingerea mea este că a inventa o nouă interpretare este modul cel mai simplu de a transforma ceva negativ în ceva pozitiv. Tot ceea ce apare în lumea noastră este un eveniment obiectiv. El nu are un înţeles în sine. Fiecare dintre noi vedem lumea prin lentile diferite, astfel încât, fiecare dintre noi percepem în mod diferit un anumit incident.

Percepţiile şi interpretările noastre sunt cele care ne afectează emoţiile – şi nu incidentul însuşi. Percepţiile şi interpretările noastre sunt cele care neagă responsabilitatea şi aduc acuze. Pe cine acuzi tu pentru egoismul tău? Pentru dependenţele tale? Pentru eşecurile tale? Acum e momentul de a nu mai fi o victimă. Acceptă responsabilitatea – şi îţi vei accepta egoismul, dependenţele şi eşecurile. Totodată, vei lăsa să iasă generozitatea, blândeţea şi dreptul tău divin de a avea totul.

Fiecare dintre noi trebuie să ajungă să înţeleagă modul în care este afectat de cramponarea de un fel învechit şi neevoluat de a ne vedea atât pe noi înşine, cât şi vieţile noastre.

Fiecare dintre noi trebuie să ia o decizie conştientă, modificându-ne interpretările, pentru a modifica lumea noastră. Interpretaţi altfel un cuvânt şi acesta nu numai că-şi va pierde încărcătura negativă, ci vă va da înapoi propria voastră putere.

Debbie Ford – Partea întunecată a căutătorilor de lumină