FLOAREA DE LOTUS

Desemnată în cadrul tradiţiei milenare yoga prin intermediul termenului sanscrit „HRI”, la modul general vorbind, demnitatea este definită ca fiind respectul pe care îl merită o fiinţă umană. Demnitatea fiinţei umane îi evidenţiază măreţia specifică şi nobleţea. Blaise Pascal spunea că „întreaga demnitate a omului se află în gândirea sa”. Demnitatea defineşte caracterul fiinţei umane autonome şi care reprezintă un scop în sine. În sens moral, demnitatea atestă o valoare specifică intrinsecă ce îi este atribuită unei fiinţe umane ca atare sau, altfel spus, în mod independent de caracteristicile ei fizice şi de poziţia ei socială.

Pentru a înţelege cât mai bine acest termen, vă oferim în continuare un glosar. Cuvântul demnitate provine de la termenul latin „dignitas” care în traducere românească înseamnă „faptul de a merita sau stimă”.

Demnitatea fiinţei umane este caracterizată de autonomia agentului moral care, spune filosoful Kant, „nu se supune unei alte de legi decât aceea pe care acea fiinţă umană şi-o creează întotdeauna ea însăşi”. Aceasta îi conferă o valoare ca atare şi face ca ea să fie tratată întotdeauna în acelaşi timp ca un scop în sine şi niciodată pur şi simplu ca un mijloc. De aici apare distincţia pe care o putem face între lucrurile care au un preţ şi care pot întotdeauna să fie înlocuite printr-un echivalent şi fiinţele umane care sunt întotdeauna superioare oricărui preţ şi care nu admit echivalent. Toate acestea pentru că ele au o demnitate. Pico de la Mirandolla a arătat că demnitatea nu este o simplă calificare a fiinţei umane, căci ea aparţine însăşi naturii sale fundamentale.

Demnitatea fiinţei umane există datorită faptului că ea, ca om, a fost creată de DUMNEZEU TATĂL la începutul tuturor începuturilor pentru a iubi, pentru a descoperi şi pentru a admira creaţia şi manifestarea dumnezeiească, în cadrul căreia fiinţa umană este ea însăşi un microcosmos prin nobila sa inteligenţă. Această nobilă inteligenţă sau, altfel spus, acest intelect ce sălăşluieşte în conştiinţa fiecărei fiinţe umane are drept izvor pe DUMNEZEU, care a creat la începuturi fiinţa umană „după chipul şi asemănarea Sa”. În felul acesta este fundamentată libertatea fiinţei umane, o libertate care face din ea o fiinţă a metamorfozelor şi, în strânsă legătură cu alegerile pe care le realizează, aceasta o face să oscileze, deoarece ea participă la două sui generis universuri, fiind plasată, chiar şi atunci când nu-şi dă seama de aceasta, între DUMNEZEU şi condiţia animalică. Dată fiind libertatea sa deplină pe care DUMNEZEU i-a oferit-o, fiinţa umană trebuie să aleagă între animalizare şi transfigurarea dumnezeiească. Măreţia ei rezidă în mod precis în faptul că, fiind întotdeauna stăpână pe ea însăşi, ea este liberă să îşi aleagă forma pe care o preferă, dar este evident că fiecare alegere pe care fiinţa umană o face în deplină libertate, atrage apoi după sine anumite consecinţe. În felul acesta, este în acelaşi timp exprimată natura deschisă a fiinţei umane şi vocaţia ei dumnezeiească.

Noţiunea de demnitate, concepută ca fiind o necesară şi constantă stăpânire de sine, corespunde statutului fiinţei umane; noţiunea obişnuită de demnitate desemnează un statut onorabil pe care celălalt trebuie să-l recunoască şi care impune anumite atitudini, o anumită ţinută şi un comportament adecvat pentru fiinţele umane ce se bucură de un astfel de statut. Dat fiind faptul că la origini omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui DUMNEZEU, rezultă implicit că fiecare fiinţă umană este înzestrată cu demnitate în virtutea naturii sale ce este înzestrată cu conştiinţă. Referitor la acest aspect, este necesar să subliniem că, chiar şi atunci când deocamdată nu ne dăm seama de aceasta, conştiinţa este prezenţa tainică şi manifestarea lui DUMNEZEU în om.

În consecinţă, independent de factorii exteriori, fiinţa umană poate şi trebuie întotdeauna ca, prin intermediul unei discipline raţionale, chiar înţelepte, să ducă o viaţă pecetluită de demnitate şi de stăpânire de sine, o viaţă demnă de ipostaza sa de fiinţă umană ce trăieşte într-un Macrocosmos care este eminamente binefăcător şi în cadrul căruia este indecent să se preocupe într-un mod excesiv de pierderi şi de câştiguri, de suferinţe şi de plăcerile personale. De atlfel, tradiţia creştină afirmă că DUMNEZEU le-a dăruit fiinţelor umane atât conştiinţă, cât şi raţiune ce le permite să discearnă şi să respecte legile dumnezeieşti naturale, universale. Aceasta le conferă un statut cu totul aparte printre celelalte creaturi ale lui DUMNEZEU ce există pe această planetă şi totodată face ca ele să se bucure de o situaţie superioară aceleia a tuturor animalelor. În conformitate cu această tradiţie, iubirea nesfârşită a lui DUMNEZEU îmbrăţişează toate fiinţele umane considerate în mod individual, în ciuda comportamentului lor care adeseori poate fi corupt şi păcătos.

Valoarea pe care DUMNEZEU ne-o acordă este un dar dumnezeiesc şi acest dar ni se oferă chiar dacă unii dintre noi nu-l merităm. Este important să reţinem că acest dar dumnezeiesc nu poate fi niciodată complet pierdut sau confiscat. Consecinţa morală ce rezultă în mod frecvent, dacă nu în mod invariabil din această concepţie este că fiecare fiinţă umană trebuie să iubească şi să respecte toate fiinţele umane în calitate de creaturi raţionale ce sunt înzestrate cu conştiinţă, indiferent care este statutul lor social şi realizările lor, nu neapărat pentru a obţine iubirea lui DUMNEZEU, ci pentru a descoperi, pentru a trăi şi a recunoaşte această iubire într-o manieră adecvată, facând eforturi să acţioneze într-un mod care este demn. Tradiţia creştină atribuie fiecărei fiinţe umane o valoare primordială ce vine de la DUMNEZEU şi care este independentă de meritul ei individual şi de poziţia ei socială.

În lumina acestor aspecte se poate spune că o acţiune rea ce este săvârşită în mod intenţionat oglindeşte totodată întotdeauna un conflict lăuntric cu voinţa superioară şi chiar o lipsă a unui veritabil respect de sine ce se manifestă în mod natural, ulterior, prin sentimente de remuşcare şi de insatisfacţie faţă de sine însuşi. Chiar şi atunci când nu ne dăm seama de aceasta, demnitatea se bazează pe autonomie. Demnitatea presupune ca să ne considerăm noi înşine ca fiind supuşi unor exigenţe morale care sunt pline de bun-simţ şi inteligente pentru toţi şi care sunt lăuntric constrângătoare, fie că ele servesc sau nu servesc unui interes personal. Marii înţelepţi sugerează că doar o fiinţă umană ce este înzestrată cu o bunăvoinţă exemplară, perfectă, poate să aibă o admirabilă demnitate. Formularea imperativului categoric ce exprimă cel mai bine ideea de demnitate este: „Acţionează întotdeauna astfel încât ca tu să tratezi umanitatea existentă la fel de bine în persoana ta, cât şi în persoana oricărei alte fiinţe umane şi acţionează întotdeauna ca şi cum aceasta este un scop în sine şi nu privi niciodată aceasta ca fiind un mijloc.”

Demnitatea este un fel de valoare invariabilă ce este atribuită fiinţelor umane, iar în cazul umanităţii ea se realizează de fiecare dată prin intermediul fiinţelor umane. Demnitatea este şi rămâne o valoare necondiţionată şi incomparabilă. Aceasta implică, spre exemplu, că demnitatea unei fiinţe umane este independentă de statutul ei social, de popularitatea ei sau de utilitatea ei pentru ceilalţi, căci aceşti factori pot să varieze de îndată ce circumstanţele se modifică. Dat fiind faptul că demnitatea este incomparabilă, nu se poate spune că o fiinţă umană are mai multă demnitate decât o altă fiinţă umană. Valoarea a ceea ce are demnitate este superioară oricărui preţ, în acest sens, astfel că în caz de conflict ea nu trebuie niciodată să fie desconsiderată sau sacrificată spre a atinge sau spre a obţine ceva care prezintă o simplă valoare relativă.

Este esenţial să reţinem că demnitatea nu admite echivalent. Tocmai de aceea, tot ceea ce este înzestrat cu demnitate nu poate fi schimbat sau sacrificat sub pretextul că va fi înlocuit printr-un bun ce prezintă o demnitate egală sau superioară. Aceasta implică faptul că demnitatea, contrar preţului, nu poate fi înţeleasă sau apreciată în termeni cantitativi. Toate fiinţele ce sunt înzestrate cu demnitate sunt de neînlocuit şi, tocmai de aceea, ele sunt inestimabile. Ele au o valoare incomensurabilă în sensul ce neagă chiar afirmaţia în conformitate cu care „două dintre aceste lucruri valorează de două ori mai mult decât unul dintre ele.”

Este cu putinţă ca unii dintre voi să vă puneți întrebarea: „Ce trebuie să fac pentru a fi şi a rămâne o fiinţă umană care se respectă?“. Răspunsul la o astfel de întrebare este clar şi simplu: „Aceasta implică să avem şi să manifestăm întotdeauna demnitate“.

Dincolo de aparenţe, demnitatea este respectul, consideraţia pe care o merită o fiinţă umană. Principiul demnităţii permite să luăm în considerare valoarea fiinţelor umane şi presupune cum trebuie să le tratăm şi cum nu trebuie să le tratăm. În cazul unei fiinţe umane, a o trata în mod demn înseamnă a o trata într-o manieră eminamente umană sau, altfel spus, aceasta presupune să o tratăm ca pe o fiinţă umană, nici mai mult nici mai puţin, ca pe un obiect sau ca pe un animal. Nu trebuie să se înţeleagă prin aceasta că un animal poate să fie tratat într-un mod nedemn, dar este aberant să se ajungă ca un animal să fie tratat întocmai ca o fiinţă umană. Demnitatea ţine astfel cont că umanitatea fiinţei umane nu este doar un dat ce este înscris în structura ei biologică, căci ea trebuie de asemeni să se trezească, să se dinamizeze şi să se structureze. Merită să amintim aici cugetarea celebră a lui Erasm, care într-una dintre scrierile sale spune: „Cu rare excepţii, fiinţa umană nu se naşte om, ci devine“.

Toate fiinţele umane, fără nicio excepţie trebuie să fie tratate în mod demn, fie că sunt bolnave, fie că sunt în agonie, fie că sunt criminale, fie că sunt teroriste. Montaigne spunea: „Fiecare fiinţă umană conţine în sine întreaga formă a condiţiei umane.“ Având în vedere acest aspect se poate spune că, prin intermediul fiecărei fiinţe umane, umanitatea în totalitatea ei este aceea care poate fi afectată şi, prin urmare, în felul acesta pot fi afectaţi toţi ceilalţi. Reciproc, reprezentarea propriei noastre umanităţi este legată de umanitatea tuturor celorlalţi. A trata în mod nedemn o anumită categorie de fiinţe umane, în special datorită deficienţelor lor fizice sau psihice, înseamnă că de fapt atentăm la demnitatea fiinţei umane în general. Nimeni nu poate să renunţe niciodată la demnitatea fiinţei umane. Altfel spus, demnitatea este şi rămâne un respect pe care ni-l datorăm fiecare dintre noi nouă înşine.

Este, de asemeni, important să reţinem că sadismul nu este un drept al fiinţei umane. Libertatea fiinţei umane este esenţialul demnităţii ei, dar ea nu este suficientă căci, după cum ştim, în unele situaţii libertatea se manifestă ca fiind libertatea acelora care sunt lipsiţi de umanitate.

Între demnitate şi respect există o anumită legătură. La modul general vorbind, respectul este sentimentul sau atitudinea prin care se recunoaşte demnitatea celuilalt. Filosoful Protagoras considera respectul împreună cu dreptatea ca fiind unul dintre cele două principii ordonatoare ale vieţii umane, ce au fost oferite fiinţelor umane de zeul Hermes ca dar de la Zeus. În „Etica“ filosofului Kant, respectul deţine un loc central. În viziunea sa, respectul este un sentiment de natură particulară, singurul care îşi are originea în raţiune, în conştiinţă şi, ca atare, este o formă de sentiment moral.

Respectul este un sentiment specific ce apare în conştiinţa ce ascultă de legea morală. Nu întemeiază această lege, ci se limitează să funcţioneze ca mobil menit să facă din această lege maxima comportamentului nostru. Respectul nu este niciodată inspirat de principii, ci numai de fiinţele umane în cadrul lumii fizice. Unii gânditorii nu consideră respectul de sine ca fiind o datorie morală individuală, ci îl consideră ca fiind „un bine primar“, un bine pe care în mod virtual orice fiinţă umană îl poate integra ca fiind un sui-generis obiect al dorinţei ei raţionale. Respectul de sine include simţul propriei valori, intima convingere că de fapt concepţia despre bine, propriul proiect de viaţă sunt demne de a fi puse în practică. În unele cazuri aceasta se asociază cu credinţa în capacitatea de a realiza propriile intenţii în măsura în care stă în puterea acelei fiinţe umane să le realizeze.

Nici respectul de sine, nici stima de sine nu sunt echivalente cu iubirea de sine sau cu faptul de a fi interesaţi. A avea stimă de sine este la modul general înţeles ca a avea o excelentă părere despre propriile merite, cum ar fi, spre exemplu, referitoare la competenţele proprii, la realizările proprii sau la un caracter bun, chiar admirabil. A avea respect de sine este, din contră, adeseori interpretat ca fiind o dispoziţie ce implică să recunoaştem şi să reacţionăm într-un mod adecvat propriului nostru statut. [Aici se încheie definirea termenului demnitate.]

Sentimentul demnităţii implică interiorizare şi face cu putinţă descoperirea unei valori inefabile. Apariţia în universul lăuntric al fiinţei umane a unei stări pregnante, constante de demnitate o ajută să evite prompt săvârşirea actelor malefice tocmai datorită respectului de sine. Trezirea şi amplificarea unei stări de respect de sine ne ajută să evităm să ne facem în mod intenţionat fie chiar şi cel mai mic rău. Trezirea respectului de sine se află la baza abţinerii de a săvârşi nu contează ce acţiuni malefice, nefaste. O conştientă trăire și manifestare a unei stări de demnitate evidenţiază un proces de rezonanţă ocultă ce apare în universul fiinţei umane datorită branşării ei la o sferă specifică, nesfârşită de forţă ce există în Macrocosmos şi care este accesată instantaneu de îndată ce fiinţa umană acţionează şi gândeşte astfel încât să provoace în universul ei lăuntric un proces de rezonanţă ocultă cu această energie specifică.

Energia subtilă elevată a demnităţii umane conferă astfel o valoare intrinsecă ce se manifestă în şi prin intermediul acelei fiinţe umane ca atare, independent de caracteristicile ei fizice sau de poziţia ei socială. O fiinţă umană plină de demnitate emană prin câmpul ei subtil de forţă energia specifică a demnităţii. Atunci când într-o fiinţă umană este din plin trezită demnitatea, aceasta îi conferă o tainică autoritate morală. În astfel de situaţii, acea energie subtilă tainică a demnităţii ce se manifestă în şi prin fiinţa ei face ca ea să fie întotdeauna tratată ca un scop în sine, iar aceasta exclude implicit ca celelalte fiinţe umane ce şi-au trezit într-o anumită măsură starea de demnitate să o trateze pe acea fiinţă umană întocmai ca pe un mijloc.

Observarea atentă şi neabătută a acestei realităţi de fapt generează un anumit câmp subtil de forţă în jurul fiinţei umane ce şi-a trezit demnitatea şi aceasta generează în marea majoritate a fiinţelor umane o stare spontană de respect. În sens psihic, demnitatea evidenţiază o stare specifică de conştiinţă pe care fiinţa umană o are cu privire la propria ei valoare, în calitate de făptură ce a fost făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi în care este fără încetare prezentă o infimă scânteie din esenţa lui Dumnezeu Tatăl, care este spiritul nemuritor. Sentimentul demnităţii, ce implică o anumită interiorizare şi chiar o conştientizare a valorii tainice dumnezeieşti ce există în fiecare om, se opune în acest sens sentimentului onoarei, care face ca o fiinţă umană să depindă în special de rangul ei şi de statutul pe care îl are.

Având în vedere toate acestea, se poate spune că în timp ce onoarea este o valoare a ierarhiei, demnitatea este o valoare tainică a egalităţii. Această egalitate se referă la faptul că atunci, la început, toate fiinţele umane ce au fost create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu au primit totodată o tainică valoare dumnezeiască. În limbajul curent actual, demnitatea tinde să fie confundată cu simpla imagine de sine. Tocmai de aceea, bizarii partizani ai eutanasiei militează în mod aberant pentru „o moarte în demnitate“. Trezirea şi aprofundarea conştientă a stării de demnitate declanşează un proces specific de rezonanţă ocultă în universul fiinţei umane cu energia subtilă a demnităţii şi aceasta conferă apoi o evidentă autoritate morală, prestigiu, nobleţe. Aprofundarea stării de demnitate face să se trezească în universul fiinţei umane o stare înălţătoare de gravitate şi măreţie.

Demnitatea este o importantă trăsătură de caracter a fiinţelor umane care s-au transformat considerabil din punct de vedere spiritual. Este esenţial să reţinem că apariţia unei stări de maturitate lăuntrică este implicit legată de trezirea spontană a stării de demnitate. Trezirea şi aprofundarea unei stări exemplare de demnitate îi conferă fiinţei umane posibilitatea de a se analiza cu o mare luciditate şi o ajută să se obiectiveze. Un gânditor spunea: „Cei înţelepţi prezintă şi manifestă în mod spontan o evidentă stare de demnitate, cei imbecili şi făţarnici o teatralizează şi se prefac că o au“. De îndată ce în fiinţa umană începe să se trezească din ce în ce mai mult demnitatea, aceasta o face totodată să se supună în mod spontan legilor dumnezeieşti.

Atunci când o fiinţă umană îşi trezeşte din ce în ce mai mult în universul ei lăuntric demnitatea, aceasta o face să se înalţe în mod spontan deasupra celorlalte fiinţe umane care deocamdată nu şi-au trezit această virtute. O asemenea fiinţă umană este însă conştientă că energia subtilă, elevată a demnităţii nu provine în realitate de la ea. Prin intermediul unei profunde cunoaşteri de sine, o asemenea fiinţă umană descoperă că, de fapt, energia subtilă, elevată a demnităţii este nesfârşită şi provine de la Dumnezeu. Un proverb folcloric spune: „Chiar dacă buzunarele tale sunt goale, veghează pentru ca pălăria ta să rămână dreaptă aşa cum trebuie“.

(primit pe mail)