FLOAREA DE LOTUS

O mamă ce călătoreşte împreună cu fiica sa, aşteaptă neliniştită la ghişeul de bilete. Zborul ei de vacanţă a fost amâ­nat. Nu se poate face ceva? Degetele apasă pe tastele computerului - se pare că poate pleca cu un alt zbor. Zâmbeşte uşurată, ia noile bilete şi pleacă în grabă spre poartă. O soţie care are loc rezervat pentru un zbor de miercuri (ziua următoare), se decide să plece cu o zi mai devreme şi este şi ea norocoasă că există locuri disponibile. De abia aşteaptă să fie, peste câteva ore, împreună cu soţul ei. Plictiseala din aeroport îl deter­mină pe un tată să-şi omoare timpul telefonând acasă, ca să stea de vorbă cu fiul său de cinci ani, înainte ca acesta să plece spre grădiniţă. Când îi este anunţat zborul, încheie convorbirea cu cuvintele: „Tati te iubeşte".

În mai puţin de două ore, aceşti oameni dispar de pe faţa pămân­tului. Unde s-au dus? Oare o parte din ei a supravieţuit tragediei?

Moartea creează întotdeauna nelinişte în privinţa a ce se întâm­plă cu sufletul, în acele catastrofe teroriste, oamenii au murit fără să lase rămăşiţe care să fie recuperate. Aceasta a făcut ca tragedia să fie şi mai chinuitoare pentru supravieţuitori. O mamă cu cinci copii era căsătorită cu un pompier care a pierit în eforturile de salvare. Atunci când a fost în­trebată ce le-a spus copiilor, ea a răspuns: „Le-am spus că am fost noro­coşi. Cel puţin am avut posibilitatea să-i recuperăm trupul."

Dispariţia totală a unui om pe care-l iubeşti este o tragedie de nedescris. O parte primitivă din noi crede în lucrurile solide, materiale, ca puncte de reper ale realităţii. Sufletul, dacă există cu adevărat, este în întregime invizibil. E greu de crezut în el, cu aceeaşi convingere cu care credem în prezenţa noastră fizică, materială - care e atât de liniştitoare, cât timp trăim.

M-am pomenit în această zonă enigmatică, între îndoială şi cre­dinţă, când tatăl meu, care avea peste optzeci de ani, a murit pe neaştep­tate. El era înzestrat cu o personalitate pioasă; era liniştit şi adeseori retras; era un om care mai degrabă asculta, decât să se pună în valoare. Pe măsură ce îmbătrânea, se frământa foarte tare în legătură cu mama, care devenise la bătrâneţe mai neputincioasă decât el. într-o noapte, în luna noiembrie, s-a dat jos din pat şi a trezit-o. Privind în urmă, îmi dau seama că a vrut să-şi ia rămas bun. A sărutat-o pe mama, s-a întors încet în camera sa şi a închis ochii. Moartea a venit când el era calm şi pe de­plin conştient. Modul ales de tatăl meu pentru a ne părăsi a fost acela al demnităţii şi păcii, fără să deranjeze pe cineva.

Mi-a lăsat un imens gol în inimă. Nu eram pregătit pentru aceas­tă întâmplare, chiar dacă am crezut că eram. Familia s-a reunit în Delphi şi am trecut pentru prima dată prin ritualurile morţii. Am mers la ghats - terenurile de incinerare de pe malul râului - şi am citit listele tuturor strămoşilor noştri care au fost incineraţi în acest loc, mergând cu sute de ani în urmă. Am fost lăsat să supraveghez incinerarea rămăşiţelor tatălui meu şi am simţit un fel de alinare nesfârşită şi groază. Un teren de inci­nerare miroase a moarte. Nu poţi scăpa de prezenţa umbrei şi - chiar da­că e greu să exprim aceste cuvinte în faţa cititorilor occidentali - atunci când cenuşa tatălui meu era încă fierbinte, a fost necesar să dezintegrez carcasa fărâmicioasă a craniului său cu un băţ. A fost ritualul final al eli­berării. Am devenit conştient de sunetele unei muzici de nuntă ce se au­zea în depărtare şi de zgomotele făcute de nişte copii, care se jucau la câ­teva zeci de metri distanţă. Permanenţa vieţii a apărut chiar în acel mo­ment macabru.

Când am fost martorul spectacolului de televiziune în care şase mii de oameni au dispărut instantaneu, am înţeles ce a intenţionat să spu­nă văduva pompierului, când a declarat că a considerat recuperarea cada­vrului ca pe un dar. Au fost necesare luni de zile de reflecţie, până să-mi pot răspunde la întrebarea în legătură cu locul în care a plecat tatăl meu. El a fost o persoană iubitoare, care niciodată nu a lipsit din viaţa mea -şi iată, pe neaşteptate, în locul său era un gol.

***

Poate să fie manifestarea invizibilă şi delicată a spiritului la fel de reală ca trupurile noastre fizice? Lucrurile nu există în realitate, doar datorită faptului că le poţi vedea şi atinge.

Aceasta este o iluzie a simţurilor. O stâncă de granit este reală, pentru că forţe invizibile menţin la un loc particule invizibile de energie. Nimeni nu a văzut forţa gravitaţiei, sau curbarea spaţiului, totuşi exis­tenţa lor este mult mai sigură decât granitul - care se va fărâmiţa şi va înceta să existe cu miliarde de ani înainte ca forţa gravitaţiei să dispară. Toate lucrurile adevărate sunt, de fapt, invizibile. Nimeni nu a pipăit vreodată timpul. Adevărul nu lasă amprente. Dragostea scapă celor cinci simţuri.

Vindecarea sufletului nu înseamnă deloc a încerca să crezi într-o fantomă invizibilă. Atunci, putem noi să credem în existenţa invizibilă a sufletului, mai ales că acesta nu poate preveni instalarea durerii, vio­lenţei şi suferinţei?

Sufletul este înţeles cel mai bine nu ca o fantomă abia vizibilă, ci ca sinele adevărat, prezent în tine chiar în acest moment. Deşi nu-l vezi - atunci când simţi impulsul iubirii, ai stabilit o legătură cu el. Nu poate fi nici o îndoială că ai un sine individual - de aceea, a trece spre un nou nivel, cel al sinelui tău adevărat, nu e o sarcină extraordinar de dificilă. Fiecare dintre noi are o credinţă puternică într-un sine fals, născut din ego. Am discutat deja despre ego de câteva ori, dar să recapitu­lăm acum sistemul său de valori, prin câteva cuvinte cheie: limitat, strâns în el, plin de ataşamente, acaparator, închis şi înfricoşat. Doar ascultându-le pare greu de crezut că cineva şi-ar declara apartenenţa la aceste valori - însă observă cât de mult din comportamentul nostru este motivat de ele.

Sinele adevărat are o valoare de neînlocuit, deoarece poate îndeplini necesităţi pe care ego-ul nu le poate satisface. Aceste necesităţi, menţionate anterior, sunt următoarele:

Nevoia de siguranţă.

Nevoia de a aparţine cuiva.

Nevoia de a fi recunoscut de ceilalţi.

Nevoia de a însemna ceva pentru cineva.

Nevoia de a te exprima liber pe tine însuţi.

Nevoia de iubire.

Dorinţa şi îndeplinirea sa reprezintă ritmul natural al vieţii.

Fiecare dintre aceste nevoi există pentru a fi satisfăcută. Şinele tău ade­vărat este deja împlinit - aşa că, atunci când fuzionezi cu el, te vei putea simţi în întregime dorit, în siguranţă, vrednic şi iubit. Te vei exprima în mod natural şi liber. Vei însemna pentru ceilalţi mai mult decât ţi-ai ima­ginat vreodată.

Ego-ul are aceleaşi necesităţi şi simte aceleaşi dorinţe, însă caută satisfacerea lor în exterior. Oamenii încearcă să se convingă pe ei înşişi că înseamnă ceva, dacă au o stare socială bună şi bani. Ei simt că se exprimă pe ei înşişi, dacă îşi pot face auzite opiniile, încearcă să aparţină cuiva, urcând pe scara succesului. Strategia de a se manifesta în exterior este singura pe care o cunoaşte ego-ul. Şinele adevărat cunoaşte doar strategia manifestării interioare.

Am un prieten care s-a mutat recent în centrul Bostonului şi, pentru prima dată în viaţa lui, îl chinuiesc cerşetorii, atunci când merge spre locul de muncă. Ei îi apar în cale unul după altul, ţinând în mână nişte căni de tablă şi cerând mărunţiş. „Pentru un timp", mi-a spus el „i-am ignorat, dar a fost imposibil. Un cerşetor obişnuia să-mi deschidă uşa când intram la bancă şi să spună cu un sarcasm voalat: ,Hai să te ajut. Poate că o să-ţi aminteşti de mine la ieşire.' Am sesizat falsa politeţe şi săptămâni întregi i-am urât pe toţi. De ce nu puteam merge în linişte spre serviciu, fără să fiu acostat de cerşetori?"

După ce s-a luptat cu mânia şi vinovăţia - întrucât voia să facă numai ce trebuie - prietenul meu a avut o idee genială. De ce să nu dea, pur şi simplu, ceva bani oricui îi cerea? „A funcţionat extraordinar de bi­ne. Am adunat mărunţiş în buzunare şi, indiferent cine îmi cerea, îi dă­deam. Imediat mi-a dispărut mânia. Apoi, ochii mi s-au deschis. Am observat că aceşti oameni sunt într-adevăr pierduţi şi singuri şi că e un act de cruzime din partea mea să nu le dau puţinul pe care-l voiau."

Este extraordinar când o furie meschină poate fi transformată într-un sentiment atât de nobil, cum este compasiunea, în acest caz, totul s-a întâmplat instantaneu, datorită unei simple modificări a percepţiei.

Sinele adevărat nu ne îndeamnă să fim buni. El ia impulsurile noastre existente şi le priveşte într-o nouă lumină. Intuiţia deschide portile inimii. De mai multe ori pe zi, fiecare dintre noi simte impulsul, oricât de slab, al sfinţeniei. Plimbă-te pe o stradă timp de zece minute şi vei ob­serva peste tot în jurul tău motive pentru a dărui, a ajuta, a oferi milă şi compasiune, a ierta - şi poate chiar a iubi. In fiecare situaţie apare impulsul de a te izola, din cauză că acesta a fost obiceiul tău de multă vreme - dar, în acelaşi timp, ia naştere un nou impuls. Sinele adevărat trimite semnale noi.

Observă-le şi simte-le. Insistă asupra lor, mai degrabă decât să le alungi. Evită obiceiul de a întoarce spatele, sau de a-ţi fi prea frică să acţionezi. Acţionează ori de câte ori poţi. Apreciază-ţi propria bunătate şi felicită-te ori de câte ori te apropii, cât de cât, de şinele tău adevărat. Acesta e programul - şi este unul foarte simplu. Nu e nevoie să priveşti sufletul ca pe o idee abstractă, oferită de teologie. Este un aspect al tău propriu, ce aşteptă să-1 recunoşti.

Crezul sinelui adevărat este fericire însoţită de detaşare. Fericirea provine din faptul că nu mai trebuie să ne agăţăm de un teritoriu mic, apărat. Detaşarea provine dintr-o conştientă extrem de profundă, că totul îţi aparţine şi, în acelaşi timp, nu-ţi aparţine.

În timpul priveghiului de la moartea tatălui meu, mă întrebam continuu dacă el a dispărut pur şi simplu, dacă persoana pe care o iu­beam nu mai exista, dacă ea nu avea unde să meargă altundeva, decât într-un gol imens. Am înţeles că aceste îndoieli veneau de la nivel emoţional, ei şi ce-i cu asta? Emoţiile au nevoie să fie satisfăcute la fel de mult - dacă nu chiar mai mult decât mintea.

După aceea, într-o zi, am încetat să mai opun rezistenţă imaginii tatălui meu dispărând - şi, cu mare uşurare am înţeles că el nu putea să dispară, deoarece el nu a fost niciodată aici. Sufletul, sau şinele adevărat, nu este nici înăuntrul tău, nici în afară. La fel ca şi forţa gravitaţiei, sau ca adevărul, sau ca timpul, sufletul tău este pretutindeni. De aceea, în momentul morţii el nu are unde să plece - el deja a ajuns. Imaginează-ţi o serie de sfere concentrice, una în interiorul celeilalte. Apoi imaginează-te pe tine trăind în fiecare dintre aceste sfere, începând cu cea mai mică.

Prima sferă este trupul şi lumea fizică a celor cinci simţuri. Aici trăieşti în timpul care zboară.

A doua sferă este modelul undelor cerebrale care-ţi creează gân­durile, sentimentele şi dorinţele. Aici trăieşti în minte.

A treia sferă este modelul invizibil al energiei din care a fost cre­at creierul. Aici trăieşti în câmpul de manifestare al forţelor naturale.

A patra sferă este câmpul care se întinde la infinit prin cosmos, cel din care se naşte toată energia. Aici trăieşti în valurile fluctuante ale oceanului cosmic.

A cincia sferă este câmpul liniştit, nemişcat care uneşte toate câmpurile de forţă, cel din care iau naştere spaţiul şi timpul. Aici trăieşti în interiorul oceanului însuşi.

A şasea sferă este pântecele universului - dimensiunile infinite, învăluite una în interiorul celeilalte. Aici trăieşti în leagănul creaţiei, înainte de a avea loc creaţia.

A şaptea sferă este cea necreată - Dumnezeu, Brahman, Unul şi întregul. Aici trăieşti etern.

Ceea ce am înţeles, cuprins de un val de uşurare, a fost că nimeni nu trebuie să plece nicăieri. Toate aceste lumi există în acelaşi timp. Eu mă întâlnesc cu tine pe stradă ca două trupuri, dar ne întâlnim şi ca două minţi, două suflete, doi cetăţeni ai cosmosului, în cele din urmă, noi nu ne întâlnim deloc - fuzionăm în oceanul spiritului. Noi suntem unul.

Singurul lucru care se schimbă este percepţia. Tu şi eu alegem sfera căreia îi aparţinem şi, o dată ce am identificat-o, o denumim realitate. Ego-ul oferă cea mai limitată realitate, sfera cea mai dinăuntru. Privind peste zid la o realitate mai extinsă, sau chiar la punctul de vedere al altei persoane, ego-ul spune, „Ce are asta de-a face cu mine?" Dar ego-ul nu există pentru a nega sufletul. El există, pentru că este necesar.

Forţa evoluţiei trage de noi, ne convinge să privim în sfere mai extinse. Sursa din care vine forţa care ne trage este sufletul, care deja cunoaşte fiecare înveliş al realităţii - de la întunericul cel mai intens, până la lumina eternă.

Timp de mai multe secole, nimeni nu a avut nici cea mai vagă idee despre funcţionarea creierului, sau despre gravitaţie, sau despre particulele subatomice. Faptul că nu le-am perceput, nu înseamnă că ele nu au existat. Mai curând, acea înfăţişare a realităţii extinse la infinit ne aşteaptă să ne depăşim limitele, în momentul în care o facem, percepţia se modifică, dând naştere unor lumi noi.

Atunci când poţi simţi durerea şi eşti totuşi capabil să recunoşti lucrarea sufletului, te simţi entuziasmat şi plin de optimism. Mesajul ascuns al suferinţei ţi s-a revelat. Cât despre mine, eu am fost capabil să accept pierderea tatălui meu, într-un mod complet nou - ca şi cum nu ar fi fost o pierdere. El a devenit mai prezent pentru mine, decât a fost vreodată. Am simţit că i-am întâlnit şinele adevărat, în timp ce-l întâlneam pe al meu. Aceasta era conexiunea noastră sufletească. Am depăşit o graniţă foarte dificilă la nivelul sentimentelor. Chipul drag al tatălui meu, vocea lui, apropierea sa fizică dispăruseră. Mă temeam cumplit că el, ca individualitate, dispăruse de asemenea. Acum pot să mă bucur de faptul că nimeni nu are un sine individual - nu la nivelul sufletului. Tu şi eu cu­treierăm universul, pretinzând că suntem individualităţi. Pierderea este o fantomă proiectată de ego - care crede doar în „eul" individual.

Ce suntem, cu adevărat, tu şi eu? Suntem o expresie a întregu­lui univers. Universul a dat naştere persoanelor separate care suntem tu şi eu, dar nu ne-a lăsat în afara îmbrăţişării eternităţii.

Chiar în acest moment, noi suntem atât în afara timpului - cât şi, fără îndoială, înăuntrul său.

Oricât de mult ai tu nevoie de lume pentru a trăi, lumea are nevoie de tine pentru a exista. Tu eşti singurul mod prin care universul poate experimenta cu exactitate lucrurile pe care le simţi, le priveşti, le atingi, la care te gândeşti şi pe care le doreşti - aşa cum nimeni altcine­va nu o poate face. Structurile se formează şi se descompun, dispărând ca ceaţa. Cu o parte a fiinţei tale îţi joci rolul în aceste structuri, creând scenarii de lumină şi umbră, însă, cu o altă parte a fiinţei, tu eşti cunoaş­tere pură, creativitate pură, posibilitate pură.

Tu eşti sursa. De aceea, atunci când mori, are loc acelaşi proces care a condus la naşterea ta. Sursa rearanjează structurile încă o dată. Priveşte viaţa de apoi aşa cum priveşti acest moment - atât ca pe o nouă naştere, cât şi ca pe o nouă moarte.

Vindecarea sufletului este o călătorie de la o sferă a conştientei, spre următoarea. Expansiunea conştiinţei nu te duce nicăieri. Poţi avea o percepţie interioară - care să-ţi schimbe viaţa - într-o vineri, sau într-un loc cum ar fi Chicago sau Ierusalim. Dar acestea sunt doar fragmente ale scenariului care se desfăşoară.

Lumile cele mai înalte în care trăieşti sunt nicăieri şi pretutindeni. Limitele timpului şi spaţiului sunt dure, când sunt privite din sfera interioară, acolo unde trupul se luptă să trăiască. Limitele se subţiază în sfera artei şi a muzicii - şi devin chiar şi mai fine în sfera iubirii.

Iisus a descris acest proces cu o concizie minunată, atunci când a spus că libertatea înseamnă „să fii în lume, dar să nu faci parte din ea."

La fel de frumoase sunt şi învăţăturile Upanishadelor, care spun că, pentru cineva aflat în ignoranţă, viaţa este ca şi cum ar scrie pe piatră; pentru cineva care a început să cunoască spiritul, viaţa este ca şi scri­erea pe apă; pentru cineva care este eliberat, viaţa este ca şi cum ar scrie pe aer.

Fericirea însoţită de detaşare este ţelul spiritual al vieţii. Pe calea vindecării, vei trăi momente din ambele - şi vor exista momente în care nici una nu este posibilă. Ego-ul îşi va striga revendicările şi apoi vor trebui să ai grijă de „eu, mie, al meu".

Este firesc să fie aşa. Cea mai mică sferă a fiinţei tale, locul ego-ului şi al nevoilor sale, este la fel de sfânt ca şi sferele mai largi.

A spune că cineva are un sine fals, este ceva relativ.

E mult mai adevărat să spunem că noi toţi ne scriem vieţile pe piatră, aşteptând ziua în care vom scrie pe apă - şi ştiind ca va sosi timpul în care vom scrie în aer.

[i] Ralph Waldo Emerson, 1803-1882, scriitor american, filozof şi reprezentant de frunte al transcendentalismului american. N. T.

Sursa: fragment extras din volumul:

DEEPAK CHOPRA- VINDECAREA SUFLETULUI DE FRICĂ SI SUFERINTĂ,