FLOAREA DE LOTUS

Credinţa că spiritualitatea nu are nimic de-a face cu lumea materială, ba dimpotrivă, că drumul spiritual trece prin sărăcie, prin suferinţă, prin durere, prin umilinţă, prin non-valoare, este una dintre cele mai interesante şi contradictorii crezuri omeneşti care au traversat istoria. Este într-atât de bine înfiptă în minţile noastre încât pare un concept universal acceptat, dincolo de orice discuţie. Nimeni nu-şi mai pune întrebări cu privire la acest adevăr atât de discutabil. Nici de unde, cum a pornit acesta, nici cui a folosit de-a lungul timpului şi nici pentru ce. Acest sistem de credinţe, că accesul la un dumnezeu exterior nouă trece prin suferinţă şi prin sărăcie, prin auto-anulare, prin lipsa de putere personala şi prin lipsa oricărei voinţe este unul dintre cele mai distructive posibil, pentru că se întemeiază pe un enorm fals: acela că unii dintre noi, cei aleşi, au acces la acest dumnezeu exterior, pe când noi înşine nu. Aceşti aleşi, fie ei aparţinători unor caste, biserici, dogme, sisteme metafizice, unele şcoli ale misterelor şi organizaţii oculte, au practicat pentru ei înşişi, dintotdeauna, credinţe complet diferite. Pentru ei nu a fost niciodată o problemă să acumuleze uriaşe bogăţii în această lume materială, în numele domnului, desigur, şi nu a fost niciodată un impediment moral să folosească sabia atunci când credinţele supuşilor nu corespundeau cu doctrina oficială. Oricine dădea semne că ar avea vreo îndoială, oricine părea că ar avea acces la altfel de cunoştinţe metafizice şi la alte căi de a comunica cu lumile spirituale decât cele oficiale, era imediat decapitat, ars pe rug, condamnat fără judecată şi spânzurat în piaţa publică, spre exemplu altora ca ei. Aceste lucrări erau deasemenea făcute în numele domnului şi al puterii. Căci, un ultimă instanţă, despre aceasta este vorba. Despre putere asupra alora. Doar că aceşti alţii erau mulţi, foarte mulţi. Era absolut necesar ca înafara mijloacelor armate valabile pentru cei câţiva care adulmecau adevărul, să existe un instrument puternic de convingere. Toată puterea manipulatorie a acestor instituţii care au condus lumea s-a bazat pe credulitate, pe ignoranţă, pe laşitate, pe frică şi toate au fost construite pe principiul că suntem nişte fiinţe care nu valorează nimic în ochii domnului. Deşi dumnezeul atropomorf pe care ni-l prezentau icoanele şi scrierile sfinte era un dumnezeu al iubirii, braţul său armat, reprezentanţii săi legali şi regali pe pământ, aveau dreptul ca în numele lui să ucidă. Nu numai fizic, dar şi spiritual. Căci aceasta s-a petrecut cu umanitatea. A trecut printr-un timp al separării complete de divin, ceea ce echivalează cu o moarte spirituală.

Adevărul de nerostit de către gurile puterii

Un lucru foarte interesant care s-a petrecut în acest exerciţiu al puterii, a fost acela că inclusiv oameni ai bisericii sau al altor organizaţii religioase şi metafizice, care nu au înţeles că acest tip de cunoaştere nu trebuia să fie accesibil “maselor”, au fost ostracizaţi imdiat iar scrierilor lor au fost puse la index in vastele biblioteci secrete care ascundeau adevărul. Care era acest mare adevăr care trebuia ascuns atât de bine, încât să justifice perierea cărţilor sfinte, timp de sute de ani, de către cei mai mari teologi şi teoreticieni ai lui dumnezeu? Ce voiau să ascudă? Ce era atât de periculos pentru ei, dacă oamenii ar fi aflat? Ei bine, un lucru foarte simplu: acela că divinitatea este în fiecare din noi şi că putem avea acces la ea, la aspectul nostru divin, în orice clipă a vieţii noastre, fără nici un intermediar. Că divinul este pretutindeni şi nu face nici o deosebire între păcătos şi papă. Era un adevăr periculos pentru că, dacă oamenii ar fi avut încredere în ei înşişi şi în accesul lor necondiţionat la divinitate, atunci instituţiile de credinţă ar fi devenit inutile, iar tot eşafodajul puterii economice, politice, militare, coloniale etc s-ar fi prăbuşit. Aceasta este într-adevăr o miză importantă, nu-i aşa? Atât de importantă, încât instituţiile care au preluat administrarea revelaţiilor autentice ale marilor maeştri, nu s-au sfiit să modifice complet mesajul acestora. Adevărurile simple, elementare, precum “eu sunt calea, adevărul şi viaţa” al lui Iisus, sau “dacă vrei să mă găseşti caută în inima ta”, au fost complet deturnate interpretate şi distorsionate. Instituţiile s-au interpus între mesaj şi cei care trebuiau să-l primească, exlicându-le ei cum trebuie interpretat. Sintagma “şi tu deasemeni eşti calea, adevărul şi viaţa” a căzut la cenzură.

Bogăţia, sărăcia şi Puterea

Întreaga noastră societate, nu numai cea occidentală dar şi multe dintre cele orientale, a fost clădită pe presupunerea că nu valorăm nimic şi că pentru o viaţă supusă regulilor de cei care avea dreptul să le creeze, vom primi un bonus într-o viaţă viitoare, mai bună, în rai. Acest lucru le permitea oamenilor puterii să dispună total de această lume, materială, din care dumnezeu fusese exclus, dar care era administrată în întregime de reprezentanţii lui. Nu uitaţi despre dreptul divin al regilor - puterea politică, ce subordona puterea militară, cu ajutorul puterii spirituale a bisericii. Un exerciţiu de putere pe care îl cunoaşteţi foarte bine. Întotdeauna au existat însă şi oameni care nu s-au supus şi care nu au crezut decât în adevărurile lor interioare. Au fost dintre ei în biserică, dar şi înafara ei. Au existat păstrători ai vechilor cunoştinţe metafizice ale omenirii în şcoli de mistere şi organizaţii ezoterice. Niciodată nu au fost săraci, pentru că ei ştiau adevărul. Dumnezeu nu cere nimănui nimic, nu pune condiţii, nu face favoruri. Dumnezeu este în interior, şi acolo se află instanţa care crează realitatea. Instituţiile oficiale, din nou au fost năpraznice cu aceste şcoli, iar istoria Europei este plină de crime, trădări, pogromuri, ucideri în masă şi tragedii ale unor asemenea grupuri care descoperiseră libertatea.

Puterea, mă refer la cea politică, religioasă şi de toate felurile, crede cu adevărat că oamenii nu sunt în stare să se descurce singuri, că cineva trebuie să le spună ce să facă şi cum să facă, pentru că altfel oamenii s-ar auto-distruge. Şi poate că a fost adevărat cumva, într-un timp. Însă între bunele intenţii, dacă au existat vreodată şi ispita puterii totale nu a fost decât un pas. Din fericire, au existat maeştrii precum Budha, Iisus şi alţii după ei care au apucat să rostească adevărul. Uneori n-au fost înţeleşi, alteori spusele lor au fost mistificate, dar adevărul a fost rostit şi a fost o sămânţă care încetul cu încetul a condus la timpurile pe care le trăim. Acelea în care tot mai mulţi îşi dau seama că obiectul căutării lor, care părea atât de îndepărtat şi intangibil, a fost întotdeauna aici, sub nasul nostru, la distanţă de o răsuflare, cum îmi place mie mereu să spun  Aţi putea respira adânc acum, pentru o clipă, cu această afirmaţie: “dumnezeu a fost mereu aici, în mine, cu mine. Eu sunt acela pe care l-am căutat.” Acesta este începutul oricărei libertăţi, interioare în primul rând, care se va reflecta în libertatea exterioară.

Ieşirea din iluzia neputinţei

Este începutul înţelegerii că nu suntem condamnaţi la nimic, doar am crezut acest lucru, am fost convinşi de acest lucru, iar noi ne-am creat realitatea după credinţele noastre. Este începutul înţelegerii că în orice moment trecutul s-a terminat şi că depine doar de noi să o luăm pe alte căi decât cele vechi. Este începutul înţelegerii că puterea de a schimba a fost întotdeauna la noi şi nu la alţii. Este începutul încrederii în noi înşine, al iubirii pentru noi înşine, pe care am căutat-o prea mult în exterior, al respectului pentru noi înşine. Este începutul timpurilor în care trăim faptul că totul este spiritualitate, că nu există lucruri ne-spirituale în acest univers, căci totul face parte din creaţia noastră. Atunci când înţelegem acest lucru nu mai putem fi manipulaţi prin frică, căci nu ne mai temem de iadurile judecăţii, nu mai putem fi ademeniţi cu iluzia vieţii de apoi, pentru ca diriguitorii puterii să poată avea totul aici, în această lume. Totul se petrece aici, acum, în acest moment, în acest corp pe care l-am ales pentru această experienţă. În spatele experienţei se află marele actor al tuturor rolurilor noastre, Sufletul nostru, perfect prezent, aşteptând să fie recunoscut şi luat în seamă.

Mii de ani, scufundaţi în iluzia separării, ne-am crezut “condamnaţi” la un corp, fără să recunoaştem marele adevăr că noi am fost aceia care am ales acest joc. Printr-o stranie proiecţie, deşi recunoşteam că dumnezeu e pretutindeni, refuzam să-l vedem în noi înşine. Ne-am urât corpul şi tot ceea ce ţinea de el, l-am dispreţuit, l-am chinuit în speranţa că vom scăpa de el cumva şi ne vom întoarce la un “acasă” iluzoriu. Nu ne puteam întoarce de unde am plecat, tocmai pentru că noi am ales jocul, iar miza jocului acestuia a fost exact aceea de a aduce “spiritul” în corp, în densitate, în încarnare, dar mai ales, în deplină conştienţă. Am supravieţuit mii de ani în inconştienţă, în uitare a ceea ce suntem cu adevărat, identificaţi cu un corp pe care nu-l recunoaşteam ca divin. Ne-am negat corpul şi materialitatea asumată, şi astfel am proiectat partea inefabilă din noi undeva, departe, în cer. L-am exclus, noi înşine, pe dumnezeu, din noi, pentru ca sa-l putem apoi căuta pretutindeni, în o mie de feluri, de metode, de căi, care, majoritatea, au crezut că anulând corporalitatea noastră avem acces direct la Suflet.

Maeştri exteriori, maeştri interiori

Acesta este punctul în care căutătorii de spiritualitate au început să se teamă de materialitate, considerând că lumea materială este anti-spirituală şi un obstacol. În timpul acesta, cei care ştiau adevărul, nu au avut nici o jenă să beneficieze din plin de toate bucuriile acestei lumi, materială aşa cum e ea, neconsiderând că e vreun păcat sau ceva reprobabil. Mase întregi au fost învăţate să venereze sărăcia, lipsa, nefericirea, absenţa oricărei bucurii, au fost învăţate că plăcerea e un păcat capital, că nefericirea este o virtute. Aceasta a fost una dintre cele mai dramatice condiţionări la care a fost supusă umanitatea – cu deplina ei colaborare, desigur – şi este legată direct de stima de sine redusă, de umilinţă, de supunere. “Doreşte-ţi numai ce ţi se cuvine, iar ce ţi se cuvine îţi spunem noi. Nimic.” Am învăţat să ne mulţuim cu puţin şi să credem că aceasta este o virtute. Am învăţat să-i urâm pe aceia care nu se supuneau canoanelor şi care făceau cumva să iasă din sisteme. A ieşi din sistem, a avea curajul de a prelua responsabilitatea propriei vieţi, părea un afront de nesuportat pentru cei care nu aveau curajul s-o facă. Ei sunt aceia care au făcut din sărăcie o virtute, şi din neputinţă o glorie măruntă.

Au existat întoteauna lideri “spirituali” care au profitat din plin de această frică, de această neputinţă a asumării de sine, de această neîncredere că noi la rândul nostru avem acces la propria noastră divinitate, au profitat de tentaţia noastră de a căuta mereu ceva mai curand exterior, necrezându-ne pe noi înşine destul de demni de a fi divini. A existat întotdeauna tentaţia puterii pentru aceşti lideri, dar a existat, în paralel şi tentaţia acelora cărora le-a fost mai uşor să fie conduşi, manipulaţi şi exploataţi, decât să-şi asume propriul drum. Nu există călău fără victimă. (O carte tare pe această temă pe care am scos-o noi: Călău şi Victimă de Guy Corneau, pe www.efpublishing.ro) Recunoaşterea acestor ghizi e mereu simplă. Întotdeauna vor ceva de la noi, după cum şi noi vrem ceva de la ei. Ei vor supunere de orice fel. Noi vrem să facă ei pentru noi, să ne salveze, să ne vindece, şi mai ales să aibă încredere în noi înşine, în locul nostru. Căci mereu căutăm aceleşi lucruri în exterior, pe care nu avem puterea şi încrederea să ni le dăm singuri: iubire, respect, încredere, abundenţă etc. Şi pe toate le aşteptăm să ne fie date, dacă nu de dumnezeu, care pare cam departe şi cam rece, măcar de un lider spiritual care ştie ce face şi la umbra căruia viaţa poate să capete un sens. Ha!

Nici un maestru care se respectă nu are nevoie de adulare şi nici de a fi pus pe un piedestal, căci nici un maestru nu şi-ar dori ca ceilalţi să repete rătăcirile sale. Oamenii au nevoie de maeştri pentru că nu au încredere în ei înşişi. Dacă nu de un maestru viu, măcar de unul mort, ale cărui căi să le urmeze, în speranţa că acestea îi vor salva de la nefericire. Numai că nefericirea, ca şi bucuria, nu poate veni de nicăieri din afară. Ele sunt, pur şi simplu stări interioare, căi de a modula energia interioară, conştient sau inconştient. Un adevărat maestru va spune “voi toţi puteţi face toate acestea, încă şi mai mult”, căci ştie că dumenzeu este în toţi în aceeaşi măsură, numai că unii au cam uitat.

Identificarea cu aspectele noastre, o piedică în calea creaţiei conştiente

Ideea acestui articol mi-a venit de la nişte comentarii pe acest site. În unele din ele părea această nedumerire, ca să mă exprim elegant: cum e posibil ca “spiritualitatea să fie pe bani”. Se refereau la workshop-urile noastre de respiraţie ca mod expansiune a conştiinţei, ca şi cum în acestea noi vindeam “spiritualitate”. Ca şi cum aceasta ar putea fi ceva de vânzare. Spiritualitatea este un mod de a privi lumea, este o paradigmă, şi, ca orice paradigmă este ceva personal. “Eu privesc lumea în acest fel”. Nu se poate vinde, nu se poate împrumuta, nici dacă ai vrea, căci depinde exclusiv de tine însuţi. Nimeni nu te poate “convinge”. Dar nelămurirea în sine, reia de fapt iluzia primară, a separării. “Lumea materială şi cea spirituală sunt diferite. Dumnezeu nu se află aici. Trebuie să negăm materia pentru a ajunge la spirit.” Este iluzia separării de tot ce există, care stă la baza tuturor iluzilor ce decurg din asta: iluzia identităţii şi a ego-ului, cea a fricii şi a puterii, cea a judecăţii, a suferinţei, a salvatorului şi aşa mai departe. Atunci când renunţăm la această iluzie, restul se prăbuşesc ca nişte cărţi de joc. Acesta este procesul transformării interioare. Este un proces al transcenderii diferitelor identificări.

Ce identificări? De pildă identificarea cu propriile noastre istorii de viaţă, cu propriile noastre credinţe, cu propriile noastre vinovăţii şi ruşini şi frustrări, cu propriile noastre judecăţi. Acestea sunt proiectate permanent în exterior. Îi judecăm pe cei din jur prin propriile noastre prisme, prin intermediul propriei noastre poveşti de viaţă, a propriilor noastre poziţionări. Credem că lumea materială de pildă trebuie părăsită pentru a ajunge la divin? Atunci ne vom dispreţui corpul şi tot ce este material, lumea în care trăim ni se va părea o puşcărie mizerabilă, iar oamenii care se simt bine în ea vor deveni nişte duşmani. Vom fi săraci, pentru că de fapt alegem acest lucru la un nivel subtil, al convingerilor noastre intime, acela care ne determină realitatea şi vom considera sărăcia fie o virtute, fie îi vom judeca pe alţii în funcţie de asta. Totul este legat de ceea ce credem despre noi înşine de fapt şi de felul în care poveştile noastre de viaţă ne-au modelat. Aici este punctul în care putem alege, dacă felul în care privim lumea ne face nefericiţi şi singuri. Putem alege ca în loc să ne bălăcim în propria neputinţă aruncând cu lături peste lumea “vinovată”, să decidem să schimbăm, să renunţăm la identificări, la poveştile de viaţă, la sisteme de credinţă care nu ne mai folosesc şi să descoperim creaţia conştientă a propriei lumi.

Marea eliberare

Am parcurs un drum foarte lung, în această viaţă şi în altele până să ajung la convingerea aceasta, că totul este conştiinţă şi manifestare a ei, totul este spirit şi manifestare a lui. Un drum înafară şi mai ales înăuntru. Pe ultima bucată de drum, cu mare greutate şi exclusiv prin experimentarea directă a propriilor mele străfunduri, am privit în faţă ceea ce sunt şi am văzut acolo toate laşităţile, toate scuzele, toate condiţionările care mă legau de neputinţă. Am privit cu sinceritate felul în care căutarea exterioară mă făcea neputincios şi mai ales dependent de sisteme. Era confortabil într-un fel, căci învăţasem să mă descurc bine în sisteme şi eram relativ liber. Dar pe de-altă parte eu voiam totul, acum. Mai ales libertatea interioară a creaţiei propriei realităţi. Marea izbândă a fost în momentul în care am înţeles că de fapt, căutam în exterior ceea ce nu-mi dădeam singur. Nu mă iubeam, dar voiam să fiu iubit, nu mă respectam, drept care săream în sus la cea mai mică dovadă de lipsă de respect, nu onoram propria mea experienţă, drept care nu eram în stare să onorez experienţele altora, nu aveam compasiune faţă de mine însumi, şi nici faţă de alţii în consecinţă, mă judecam aspru pe mine însumi, şi deci şi pe ceilalţi. Dar aveam încredere în mine însumi şi aveam pasiune. Asta m-a salvat. Am abandonat orice sistem de credinţă înafara celui de experienţă personală şi directă. De aceea, rareori mă veţi auzi citând pe cineva. Lanţurile s-au rupt şi am devenit liber.

Liber de ce anume? De lumea exterioară? Nu. Liber de propriile mele condiţionări, de propriile mele frici, de propriile mele prejudecăţi. Această eliberare interioară a schimbat modul în care relaţionam cu mine însumi şi modul în care relaţionam cu exteriorul. Şi lumea mea s-a schimbat cu totul, pentru că nu era decât reflexia propriului meu interior. Una dintre cele mai importante condiţionări a fost aceea că trebuie să aştept ca lucrurile importante să mi se dea din afara mea. Nu am mai depins de cei din preajma mea, şi astfel am putut să fiu eu însumi. Nejudecându-mă pe mine, nu i-am mai judecat pe ceilalţi. Nemaiacceptând ca realitatea mea să fie creată de context, am devenit creatorul realităţii mele. Aceasta a fost pentru mine libertatea. O singură fiinţă, neruptă în bucăţi, o singură realitate.

A trăi spiritul în materie

Ce legătură are aceasta cu marea dihotomie care împarte existenţa în “spiritual” şi “material”? Atunci când crezi că totul se petrece aici şi acum, că trupul şi spiritul sunt una în orice moment, că lumea aceasta este, ca şi cea “spirituală” reflexia Sinelui, a propriei fiinţe complete, atunci dispare judecata lumii ca şi judecata de sine, iar lucrurile sunt perfecte aşa cum sunt, expresie a propriei paradigme. Aceasta permite creaţia liberă a realităţii. Nimic nu este rău sau bun, căci toate lucrurile sunt expresii ale Sinelui. Lumea materială este şi ea terenul de manifestare al divinităţii interioare, la fel ca toate dimensiunile. Nu e nevoie de suferinţă, nu e nevoie de sărăcie, nu e nevoie de durere, aşa cum am crezut cu toţii, pentru a fi “spirituali”. Propria noastă esenţă ne este accesibilă oricum. Nu trebuie să fugim nicăieri, în lumi esoterice, ci să dăm vălul iluziei la o parte pentru a trăi adevărul nostru complet acum, în acest moment. Spiritualitatea este fiecare moment al vieţii noastre în care suntem conştienţi de noi înşine şi în care refuzăm să ne identificăm cu sisteme vechi de credinţă, cu aspecte vechi ale propriei fiinţe, în care refuzăm să acceptăm adevărurile altora, în care avem încedere în propriul nostru adevăr. Fiecare moment în care suntem autentici ne aduce bucuria. Fiecare moment în care suntem conştienţi de miracolul experienţei sufletului care coboară în materie este un moment de spiritualitate. Fiecare clipă în care bucuria intrinsecă a existenţei nu este umbrită de iluzia că există o problemă, este spirituală.

Oricine poate face acest lucru, oricând. Condiţia primară este acceptarea imediată a realităţii “exterioare” aşa cum este, fără a o judeca în nici un fel, ca pe o reflexie a interiorului. Şi atunci când în interior există respectul de sine, iubirea de sine, recunoaşterea capacităţii de a crea, “exteriorul” va reflecta această realitate. Aceasta este adevărata libertate. Nu ne mai încredinţăm puterea nimănui, nici unei biserici, nici unei dogme, nici unui maestru, altul decât cel interior care suntem noi înşine. Sistemele de care depindeam dispar, pentru că devenim creatorii propriei noastre vieţi. Nu ne mai temem de lumea materială şi nu mai avem un dumnezeu exterior. Ne ajungem nouă înşine şi relaţionăm cu alte fiinţe care îşi ajung lor înşile într-un fel complet liber. Porţile adevăratei iubiri, aceea care nu cere nimic de la nimeni pentru că îşi este suficientă sieşi, se deschid. Compasiunea adevărată, care este onorarea oricărei experienţe, a oricui, oriunde s-ar afla pe drumul său, devine posibilă. Recunoaşterea propriei divinităţi implică recunoaşterea divinităţii întregii lumi şi a întregii creaţii. Dumnezeu nu are nevoie să umble în zdrenţe pentru a fi recunoscut drept dumnezeu, căci, ieşit din iluzie, este capabil să-şi recunoască şi onoreze propria natură.

Horia Turcanu

”Reiki Floarea de Lotus” - IASI - ROMANIA - Maestru Daniela Ionela Ionescu